Muzeul Național Secuiesc

Muzeul Naţional Secuiesc este unul dintre cele mai vechi muzee maghiare. Bazându-se pe colecţia proprie a familiei şi pe profesionalismul lui Vasady Nagy Gyula, văduva Cserey Jánosné Zathureczky Emilia a organizat în Imeni materialul care urma să fie expus şi care a devenit avere obştească în anul 1879, fiind transportat la Sfântu Gheorghe. Până în anul 1892, muzeul a fost găzduit de către clădirea Colegiului Székely Mikó, la etajul aşa-numitei case Béldi. După demolarea acestei case, materialul a fost găzduit de către cele două anexe ale şcolii.

Încă din anul 1890, s-a iniţiat o acţiune de colectare a fondurilor necesare construirii unei clădiri individuale, destinate găzduirii exclusive a muzeului. Primul plan de construire a muzeului a fost făcut de către Huszka József, această încercare fiind urmată ulterior de mai multe planificări. În sfârşit, în anul 1911, arhitectul Kós Károly a fost însărcinat de către Ministerul Educaţiei şi Religiilor cu proiectarea ansamblului de clădiri. În aprilie anul respectiv, Kós a făcut desenele tehnice, tot în anul respectiv, luna iulie, a proiectat şi locuinţele paznicilor angajaţi de către administraţia muzeului. Construcţia propriu-zisă a fost începută în august, 1911, iar spre sfârşitul anului următor clădirea principală precum şi locuinţele paznicilor au fost finalizate. La început, arhivele au fost situate la parter în aripa nordică a clădirii, în timp ce aripa sudică găzduia biblioteca şi sala de lectură (ultima fiind sala în care vizitatorii, începând din anul 1943, pot vedea expoziţia care prezintă evenimentele Revoluţiei din 1848). La primul etaj a fost organizat materialul de ştiinţe ale naturii (astăzi cei interesaţi pot vizita expoziţia legată de evenimentele importante petrecute în Evul Mediu), precum şi materialul etnografic (astăzi expoziţie arheologică în sala numită László Ferenc). Deasupra arhivelor era un hol destinat garderobei (astăzi expoziţie prezentând lucrări ale copiilor) care ducea spre sala de festivităţi ( astăzi Sala Bartók), care servea drept sală destinată conferinţelor şi drept galerie.

În subsol a fost înfiinţată o altă locuinţă cu scop administrativ, precum şi un atelier de preparare, iar în aripa, unde se afla corpusul pentru materialul arheologic s-a făcut un atelier de tâmplărie. În ambele aripi s-au înfiinţat mai multe depozite. Cele două aripi erau susţinute de un turn care se afla deasupra intrării principale, ceea ce scoate în evidenţă construcţia simetrică a clădirii. Un alt atelier a fost înfiinţat în aripa vestică a clădirii, locul căruia a fost preluat de alte depozite.

Gardul cimitirului precum şi turnul de deasupra porţii sunt acoperite de ţigle tip Zsolnay.

Precum am mai menţionat, clădirea se evidenţiază printr-o evidentă structură simetrică. Arhitectul nu s-a folosit de culori, de linii sau soluţii arhitecturale care să împartă suprafeţele. Toţi pereţii sunt suprafeţe albe netede, varietatea fiind asigurată doar de diferitele tipuri de intrări în clădire. Clădirea principală a Muzeului Naţional Secuiesc este, de fapt, una dintre cele mai reuşite şi frumoase opere ale arhitectului, care este completată de locuinţa destinată paznicului. Se poate intra în ambele clădiri pe scări, care duc spre terase deschise. Elemente arhitecturale comune celor două clădiri sunt tavanele construite din lemn ale holurilor precum şi secvenţele cioplite din lemn. Astăzi, aceste clădiri găzduiesc diverse birouri şi depozite.

Conform înţelegerilor anterioare, construirea acestor clădiri s-a efectuat cu ajutorul materialelor exploatate în ţinutul secuiesc. Meşterii angajaţi au fost şi ei nativii ţinutului precum: meşterii constructori Molnár István şi Szabó Mihály, fierarul Deák András, precum şi meşterul lăcătuş Jakócs István. Materialele (piatră, ţiglă, marmură şi lemn) au fost aduse de pe Orko, din Prejmer, din pădurile înconjurătoare , Bodoc şi Lăzarea. Doar ţiglele acoperite cu smalţ au fost aduse din Kunszentmárton, Ungaria.

Detaliile interiorului, plănuite şi lucrate cu mare migală, au fost efectuate de către meşteri locali, în timp ce lămpile din clădire, precum şi interiorul bibliotecii au fost aranjate de către lucrătorii unor firme din Budapesta. Clădirile muzeului se evidenţiază prin eleganţa suprafeţelor netede şi unitatea micilor detalii.

Parcul dendrologic din jurul ansamblului de clădiri completează valoarea artistică şi arhitecturală a acestuia. Parcul s-a înfiinţat cu scopul de-a prezenta speciile de arbori caracteristice acestei regiuni.

Arhitectul a participat personal la toate lucrările efectuate în zonă. De numele său se leagă şi ideea de completare şi lărgire a clădirii muzeului, care se lupta cu problema lipsei acute de spaţiu încă din 1898. Kós a vehiculat ideea prelungirii ambelor aripi ale clădirii principale, această idee fiind realizată parţial prin completarea aripii nordice. Această aripă s-a înfiinţat pentru stocarea materialului folcloric adunat, precum şi cea a materialului galeriei. În anul 1978, după moartea arhitectului (1977), aripa nordică şi-a primit forma finală. Galeria este singura care nu a fost mutată în această parte, deoarece nivelele superioare ale Bazarului de pe piaţa principală au fost destinate pentru găzduirea sa.